În lumea personajelor lui Löwendal

de MARIANA CIOLAN

Era în toamna lui 1994 și la Palatul Suțu se sărbătoreau 535 de ani de atestare documentară a Bucureștilor. Acolo am văzut prima dată tablouri cu țărani pictați de Löwendal. Incredibili, mărturisind regala vână a pământului bucovinean, înnobilând în mod singular acea reședința aristocratică, cu oglinzi de Murano și sculpturi în lemn rar. Ca multă lume, am fost aproape cutremurată de impresia pe care mi-au produs-o acele picturi în ulei de mari dimensiuni ce respirau un indicibil amestec de teluric și spiritual. Tot acolo, luminoasă, radiantă, împărtășind amintiri de suflet, o doamnă blândă și semeață în același timp. Era Lydia, fiica pictorului pus la index de către comunismul de care tocmai ne despărțisem. Nu i se putuse ierta lui George baron Löwendal că originile sale se împleteau cu ale caselor domnitoare din Rusia și Danemarca. Înainte de război cei mai importanți critici de artă și cronicari au scris în termeni elogioși despre lucrările și demersurile sale în variate domenii ale culturii. Regimul comunist a îngropat însă efectiv importanta sa contribuție ca pictor, grafician, portretist, scenograf la evoluția artelor plastice și a artei teatrale, a barat accesul acestei opere la circuitul de valori, iar numele artistului a fost șters cu buretele.

Aidoma celor mai mulți invitați, ascultam vrăjită povestea despre acele frumuseți. O ascultam pe doamna aceea cu părul alb ca neaua, dar chipul senin, lăsându-ne să descoperim la ea o tinerețe incredibilă și un suflet mărinimos. Era alături soțul domniei sale, într-o tăcere grăitoare despre felul discret în care i-a împărtășit soarta de proscrisă, dar și tenacitatea cu care ea nu a contenit nici o clipă să spere că într-o bună zi o operă remarcabilă va putea fi dată din nou la iveală. Aveam să îmi întăresc aceste gânduri foarte curând, căci am avut privilegiul mai întâi ca domnia sa să-mi fi acordat un interviu, iar apoi, ani la rând, de a mă fi numărat printre oaspeții baroanei, cum o numea lumea. Mergeam întotdeauna la ea cu o plăcere greu de exprimat prin vorbe. Știam că de fiecare dată, pe lângă o tratație în stil semi-vegetarian, pe care nu admitea să o refuzi, atât de bogată prin mărinimia și delicatețea cu care era oferită, aveam să am parte de un fabulos regal, o uriașă porție de povești din gura Lydiei despre artistul cu care probabil semăna nu doar la chip. Cum am putut să remarc atunci, în fotografii de familie, între care mă fascina întotdeauna în mod deosebit una, nelipsită de pe pian, înfățișându-le pe ea și pe sora ei Irina, copile, în rochii de balet. Lydiei îi plăcea să împărtășească amintiri despre o copilărie pe care părinții le-au făcut-o fericită, despre calitățile acelui atât de celebru tată și atât de nedrept lăsat uitării, păstrând însă fără abatere un aer absolut liniștit, stenic, scoțând din faldurile timpului părțile scânteietoare, pozitive ale faptelor. Și simțeai la ea o adevărată voluptate narativă când, lângă tablourile cu țărani care împodobeau și însuflețeau acea locuință modestă ca dimensiuni din apropierea Parcului Herăstrău, spunea chiar povestea acelor tablouri cu țărani întâlniți pe vremea șederii pictorului în Bucovina. Le rostea ca pentru prima dată cu o contopire în cuget incredibilă cu părintele ei care le așternuse pe hârtie. Mi-a arătat odată una, scrisă pe coli îngălbenite de vreme. Pe toate le păstra într-un cufăr vechi, mare, care trona drept cea mai prețioasă piesă de mobilier, ca o ladă de zestre rară și neobișnuită. Mai erau acolo și alte lucrări, iar Lydia mi-a arătat altădată niște desene care m-au uluit cu linia lor avântată, densă de sensuri. O zestre ocrotită cu atâta admirație și respect pentru părintele său și pentru artistul de rară alcătuire, o comoară pe care se simțea datoare și ar fi vrut cu toată ființa ei să o scoată la lumină. A închis ochii fără să obțină acel sprijin pe care l-a dorit spre a înființa un muzeu Lövendal, de la un stat care a rămas la fel de surd ca acela dinainte față de moștenirea unui excepțional artist.

Soarta a vrut ca astăzi să existe mai mult decât un muzeu. Există Fundația Löwendal pe care a avut posibilitatea de o crea prin forțe proprii Ariadna Löwendal-Dănilă, fiica celeilalte fiice a artistului, actrița Irina Dall. Președinta-fondatoare a Fundației mărturisea de curând: „Undeva în Memoriile sale, Löwendal, bunicul meu, a scris că el crede că gândurile pe care cineva le emană au o oarecare consistență, se transmit peste generații și că strănepoții, poate, le vor prinde din zbor. Iar eu am prins câte ceva din zbor, din ce a vrut el să facă, și poate și de la Lydia voi fi prins, poate și de la mama voi fi prins, nu numai ce au spus odată, dar ce au gândit fără să o spună cu voce tare”. Prin Fundație, toată acea moștenire păstrată cu sfințenie de cele două fiice ale artistului este trezită la o nouă viață. În opt ani de când există, adăpostită în centrul Capitalei de o elegantă clădire în stil neoromânesc, creație a arhitectului Petre Antonescu, s-a reușit într-un fel recuperarea timpului pierdut prin multiplele proiecte pe care le-a produs. Au fost organizate concursuri de scenografie, burse, rezidențe și ateliere pentru studenții facultăților de scenografie și de la București și din Târgu Mureș.

Fundația a fost partener la mai multe ediții ale Festivalul Național de Teatru, ale Festivalul Internațional de la Sibiu, în cadrul cărora a organizat colocvii, dezbateri, expoziții. Participarea cu lucrări la cvadrienala de la Praga, bunăoară, a făcut ca opera scenografică a lui George Lövendal să devină astăzi cunoscută și în străinătate, generând reacții puternice. Încă din primii ani de existență ai Fundației, un album ”George Lövendal – un aristocrat în luminile rampei”, apărut în ediție bilingvă la Editura ICR, invita „la redescoperirea unui artist vizionar”. Cu siguranță, însă, cel mai cuprinzător demers de până acum menit a pune în valoare creația lui George baron Löwendal în ansamblul ei a fost Expoziția organizată de Fundația Löwendal și Muzeul Național de Artă al României cu prilejul împlinirii a 120 de ani de la nașterea acestui artist care a fost o figură marcantă a perioadei interbelice și în anii de după Al Doilea Război Mondial. A fost intitulată ”În lumea personajelor lui Löwendal. Pictură, grafică, proiecte scenografice” și a fost deschisă între 14 octombre 2017 –31 ianuarie 2018 la Muzeul Colecțiilor de Artă. S-a bucurat de un enorm succes, iar finisajul expoziției a constituit și el un veritabil eveniment complex. Cu acel prilej s-a petrecut un alt act valoros de cultură, în sine – lansarea unui Catalog al expoziției, un veritabil album de artă, de fapt, edificator pentru valențele artistice multiple ale celui evocat, pentru dimensiunea excepțională a Expoziției menită a le pune în lumină.

Între coperțile Catalogului sunt reproduse, în bune condiții grafice, lucrările care au constituit această expoziție: machete de decoruri și schițe de costum, ca mărturii palpabile ale fabuloasei munci creatoare de scenograf, apoi lucrări de grafică și portretele în cărbune ale unor personalități ale timpului său cărora li s-a dat o amplă respirație în expoziție, în ansamblul lor grăitoare pentru o altă latură a talentului proteic al artistului și, desigur, picturile în ulei cu țărani din satele Bucovinei, pe care ”acest pribeag înzestrat i-a scăpat de la pieire și i-a adus cu descântecul lui de artist până în mijlocul nostru”, cum remarca scriitorul Emanoil Bucuța într-un articol din ”Vremea”, în iunie 1943. Lucrările din Catalog sunt însoțite de un comentariu critic din presa de specialitate a timpului, sub semnături prestigioase precum Ionel Jianu, Petru Comarnescu, Alexandru Tzigara-Samurcaș, Claudia Milian, Lucia Demetrius ș.a. Ca un aspect insolit, cu totul îmbucurător, care completează strădaniile Fundației de a dezvălui în cât mai cuprinzătoare fațete personalitatea artistului este inserarea în cuprinsul albumului-catalog a unor copioase fragmente dintr-o lucrare memorialistică pe care Löwendal a scris-o în ultimii ani ai vieții sale, dar nu a fost niciodată publicată. Se remarcă aici mai întâi acele povestiri pe care le-am auzit și eu ca și alți oaspeți ai Lydiei, citite de ea. Ele dezvăluie un condeier înzestrat pe măsura celorlalte talente ale artistului, aspect care a fost descoperit desigur de vizitatorii expoziției unde textele au însoțit tablourile și care cu siguranță îi va încânta pe aceia care posedă acest album-catalog și îi parcurg paginile cu genericul ”Povestiri și chipuri”. Există apoi prețioase însemnări despre farmecul unor locuri din țară, așa cum le-a descoperit Löwendal venind din Rusia și stabilindu-se aici, completate cu observații detaliate, pertinente, edificatoare despre munca scenografului de teatru, mai ales la Cernăuți, unde el a lăsat amintirea unei personalități artistice inconfundabile, a unor inițiative originale, cum ne lasă de înțeles rândurile despre crearea unui teatru de păpuși, de pildă. Și ca momentul să fie cât mai viu, pentru lansarea catalogului, actorul Mircea Rusu a fost invitat să ofere o lectură artistică pe care aceste scrieri le merită pe deplin.

Catalogul beneficiază de o bine documentată Prefață semnată de Ruxandra Demetrescu și Cristina Cojocaru, cele care au fost, de altfel, curatoarele expoziției. Prefața detaliază argumentele noutății și perenității, filiațiile și izvoarele unei opere plastice diverse care nu încetează să seducă publicul iubitor de artă din zilele noastre. O biografie a lui George Löwendal, lista ilustrațiilor și o secțiune cu imagini din sălile expoziției completează lucrarea editată în limbile română și engleză. Este un prețios document, elegant, cu o rară încărcătură de onestă muncă, bună știință, abnegație.